Am fost să văd cu ochii mei avansul nisipurilor în sudul judeţului Dolj. Vreau să înţeleg cât mai bine care este fenomenul din spate şi care sunt soluţiile.  

Mulţi vorbesc despre „Sahara Olteniei”, un supranume jurnalistic, doar din ceea ce au auzit pe la televizor, dar prea puţini ştiu exact despre ce este vorba. 

S-a indus ideea că nisipurile ar fi exclusiv antropice, efect al defrişării şi agriculturii intensive.  Realitatea este că nu sunt în totalitate cauzate de mâna omului. Nisipurile din sudul Olteniei, datează de milenii, fiind aduse de Dunăre şi afluenţii săi, inclusiv râul Jiu. 

În urmă cu 100 de ani românii au început să cerceteze cum pot recupera aceste zone ca să le folosească pentru agricultură. În anii 70 regimul comunist, cu împrumuturi luate de la Banca Mondială şi specialişti englezi, a demarat unul dintre cele mai ambiţioase proiecte de sistematizare din agricultura României. Zeci de buldozere au nivelat dunele de nisip, au decopertat solul şi l-au fertilizat cu gunoi de grajd. Au fost săpaţi zeci, chiar sute de kilometri de canale de irigaţii şi s-au construit staţii de pompare, cu pompe britanice de ultimă generaţie, care pompau apă provenită din Dunăre. Pentru a diminua efectul vânturilor de primăvară care antrenau particulele de nisip şi acopereau frunzele plantelor tinere, s-au plantat perdele forestiere de salcâm. Milioane de salcâmi s-au transformat în bariere de protecţie a culturilor.

Întregul proiect de sistematizare a costat peste 2 miliarde de dolari, la valoarea anilor 70, iar la inaugurarea sistemului de irigaţii, Robert Mc Namara, președintele Băncii Mondiale a venit la Dăbuleni, în iulie1979, și a lăsat un mesaj în cartea de oaspeți a stațiunii de cercetare: “Aveți toate motivele să fiți mândri de o realizare extraordinară, crearea unui paradis agricol într-un deșert. Felicitări!”

După revoluţia din 1989 a urmat retrocedarea terenurilor şi vandalizarea sistemelor de irigaţii. Jaful generalizat a fost comis şi de simpli localnici reîmproprietăriţi, dar şi de reprezentanţi ai noilor autorităţi. S-au furat dale de beton, ţevi, pompe, stâlpi de electricitate şi lemn din perdelele de salcâmi. Betonul şi fierul s-au pierdut, salcâmii s-au regenerat. Salcâmii, de unde-i tai, de acolo cresc alţii, doar că mai strâmbi şi mai urâţi. Astfel că o parte din perdelele forestiere au rămas în picioare. Au fost distruse de tot doar acolo unde a dorit fermierul să treacă cu tractorul de pe o parcelă pe alta fără oprelişti.   

În ultimii 20 de ani situaţia s-a agravat. Pe fondul temperaturilor în creştere, fără irigaţii şi cu mai puţine perdele forestiere, nisipurile au avansat purtate de vânt şi deşertificarea s-a extins. 

Din ce în ce mai mulţi fermieri au înţeles cât de nocive au fost distrugerile şi cei care au vrut să facă agricultură serioasă au căutat soluţii. S-au replantat salcâmi şi s-au făcut investiţii private în sisteme de irigaţii. Există voinţă din partea particularilor. Mai rămâne ca Guvernul să se achite de sarcinile sale şi să bage apă pe canale, pentru că fără apă nu se face nimic. 

În momentul de faţă, la staţia de pompare de la Dăbuleni, din 8 pompe, 2 sunt nefuncţionale şi 2 sunt în revizie tehnică. Canalul care aduce apă din Dunăre, prin cădere gravitaţională nu a fost decolmatat serios de prin 2008, de când a dispărut în neant draga care trebuia să ţină canalul curăţat. 

Tot ce a fost bun se poate reface şi tot ce este acum rău, poate fi îndreptat. Trebuie doar voinţă şi apă. Apă ieftină!

În zilele următoare o să mai port nişte discuţii cu oameni care înţeleg mai bine atât problemele, cât şi soluţiile şi o să vă scriu şi cum putem da apă multă şi ieftină.